Capitolul V

Ceva ma atingea. Era o atingere calda, familiala. M-am lasat purtata de val. Niste buze fine imi atingeau fruntea. Voci slabe se auzeau in jurul meu. Erau speriate, rapide... Am fost ridicata. Erau niste brate puternice. Amintirile imi zburau prin cap. Speram sa nu fie ceea ce credeam eu ca era... dar era. Am deschis usor ochii. Printre gene i-am recunoscut chipul...suvitele din parul rebel.. acelas parfum. Purta tricoul meu preferat. Era Jason... baiatul pe care in urma cu doar 10 minute vroiam sa il uit... baiatul pentru care 7 zile am plans. Era alaturi de mine. Nu imi doream sa ma aflu in alt loc, decat in bratele lui, langa inima sa. M-a asezat pe bancheta din spate a masinii sale, ma invelit cu o patura calduroasa si a pornit la drum. In 5 minute ma aflam pe o targa in spital. Niste doctori incercau sa imi pune niste perfuzii... m-am lasat in voia sortii. Nu mai simteam durerea... am adormit. 
Nu tin minte sa ma fi trezit, dar am intrat pe o usa. Am ramas mirata de chipul fetei care se afla in pat: eram eu, slabita. M-am apropiat. Jason statea la capul patului si se ruga pentru mine. Situatia trebuia sa fie critica. O mana blanda m-a atins pe umar. Era mama. 
-Spumpa mea. Mi-a fost dor de tine. 
-Mama. Asta nu poate fi posibil. Unde sunt? Ce se intampla. 
-Draga mea. Dumnezeu nu da aceste ocazii tuturor. Dar tie ti-a dat una. Te-a lasat sa alegi unde ai prefera sa fi. Alaturi de noi, parintii tai, sau sa-ti traiesti viata in continuare pe pamant. 
-Mama... Eu.. Eu.. Nu stiu. Ce sa fac?..
-Draga mea, e timpul sa alegi. 
-Nu ma parasi. Te rog. 
-Nu pot. Ai de ales. 
-Dar nu pot sa raman cu tine. Dar vreau. 
-Imi pare rau draga mea.
Si asa umbra sa se indeparta. Si eu la fel. Ma indreptam din ce in ce mai  mult de silueta din pat. Deschid ochii. Eram intinsa pe pat. 
-Jason? Tu esti?
-Da iubito. Eu sunt. 
M-a luat in brate. Ma simteam in siguranta. Niste pasi grei se apropiau de mine. 
-Buna Eveline. Se pare ca te simti mai bine. 
-Buna.. Ziua? spun eu cu o voce slabita. 
-Stai. Ramai intinsa. Iti vom mai face cateva analize. Pana atunci te las cu Jason. 
-Multumesc.La revedere. 
Doctorul se indeparta de pat, iesi din camera si inchise usa faa zgomot. Jason se plimba ganditor prin camera. Avea remuscari. Am incercat sa il strig... Cuvintele mi se inabuseau in gat. Nu puteam vorbi. 
- Ev, esti bine? 
-Da. Oarecum. 
-Vrei ceva?
-Un pahar de apa ar fi potrivit. 
Peste cateva secunde se intoarce cu o cana de apa. Se aseaza langa mine si ma asteapta sa termin. 
-Trebuie sa vorbim. 

Capitolul IV

Un miros proaspat imi incanta narile, o adiere de vant imi mangaie parul, o lumina calda imi accentueaza cearcanele. Deshid ochii... O pajiste verde se intindea in fata mea. Ma ridic si alerg prin necunoscut, ma afund intr-o padure. Cu cat mergeam mai mult cu atat simteam ca fericirea dispare, ca zambetele se indeparteaa de mine. Simpteam cum, usor usor, ma apropiam sin ce in ce mai mult de tristete, de ura si de lacrimi. Am incercat sa ma intorc pe pajistea colorata dar nu puteam, padurea era nesfarsita. Am mers pe o poteca drept inainte si am vazut o usa. Am intrat. Imi parea cunoscut locul: era prima zi de boboc de clasa a9a. Nu cunosteam pe nimeni. M-am asezat cat mai departe de restul clasei, de restul noilor colegi...atunci ai aparut tu, cel cu care toti vroiau sa vorbeasca dar nu reuseau. M-ai intrebat de ce stateam singura...ma balbaiam...imi amintesc perfect acel moment. Am clipit si deja ma aflam in alt loc. Era balul bobocilor. M-ai invitat la dans. Eram o mica prostuta si am acceptat, fara a stii ce aveai de gand sa faci. Dupa cateva secunde eram din nou in alta parte, eram la picnic cred, eram cu tine...aasta stiam sigur...M-ai luat in brate, m-ai sarutat...
Am realizat ce a insemnat intrarea pe acea usa. Am retrait fiecare moment placut pe care l-am trait allaturi de tine...De ce?. Atat de mult am tinut la tine?. Atat de mult te-am iubit?.
NU Cred. 

Capitolul III

Telefonul suna, dar nimeni nu raspundea... Ma intrebam ce s-a intamplat...Ei nu ii sta in fire sa nu raspunda la telefon. In fine..asta este.. Am ramas singura, doar cu EL cu care nu voi vorbi niciodata. Am pornit masina si m-am indreptat spre casa; nu eram in apele mele...TOtul se invartea cu mine. M-am grabit spre casa, am pus de mancare animalelor si m-am trantit in pat. Am inceput sa transpir foarte rau, aveam febra. Imaginile din cap isi gasisera loc de joaca in amintirile mele. Era dureros, parca un cutit ma injunghia in viecare punct al corpului. Lacrimile mi se prelungeam pe fata. Imaginea lui nu imi parasea constiinta, imi zicea mereu: 

"Nu incerca sa ma uiti, caci te vei rani singura"

Am tot incercat sa ma trezesc, nu puteam... Ma gandeam la cuvintele lui, si incepeau sa aiba sens. Avea dreptate. 

Capitolul II

Telefonul continua sa sune...nu il iau in seama..ma ridic din pat si imi cau iPod-ul...caut in lista de melodii o melodie care sa nu imi aminteasca de tine....nu prea am avut succes...ma duc catre pian si incep sa cant ”Für Eliesé”…de obicei ma calma cand eram suparata…se pare ca si de data aceasta a avut efect…Zuzzy se invartea prin camera si miorlaia..Ii era foame…Ma oprsc din cantat si ma duc sa imi caut portofelul si cheile de la masina…Erau agatate in cuier cu un bilet pe ele; iau biletul si il citesc…era de la mama, pe cand inca mai era langa mine, am ignorat biletul, l-am aruncat si m-am urcat in masina…Am condus pana la cel mai apropiat Pet Shop, am luat niste mancare pt Zuzzy. Cand am trecut pe langa vitrinele cu animale era acolo un pufulete de care m-am indragostit…

-Nu va suparati? Ce rasa este acest catel?

-Nici noi nu stim. A fost gasit printre placile unui avion care s-a prabusit. Stim doar ca numele ei este Wishy.

-O dati spre vanzare?

-Defapt o dam spre adoptie, are toate vaccinurile facute si este foarte sanatoasa.

-As dori sa o iau acasa daca se poate.

-Desigur.

Intre timp m-am uitat prin magazin dupa niste jucarii si un ”patut” pt Wishy. L-am luat in brate si l-am asezat pe bancheta din spate a masinii… Zuzzy si Wishy s-au inteles din prima, lucru ce mi-a usurat munca. Imi doaream sa ies din casa, sa scap de acel loc darapanat pe care il numeam casa..ma gandeam ce puteam face…O idee stralucita mi-a trecut prin minte. Am alergat in casa, am insfacat telefonul si am sunat-o pe Justine [ fac o paranteza: se citeste Justin]. 

Capitolul I

E seara..cel putin asa cred.Nu m-am mai ridicat din pat de multa vreme.Ceasul inca ticaie in nestire.Nu stiu daca soarele apune sau rasare...sau cel putin daca mai este pe cer. Oricum nimic nu mai conteaza. O ploaie demonica sfasie ceata abundenta...E intunecat...Dintr-o data simt un miros ciudat...Oare ce o fi? Ma ridic din pat..Sunt putin ametita...Ma uit in jurul meu..Nimic schimbat..Aceeasi camera intunecata...aceleasi postere sfasiate..acelas birou incarcat cu partituri..acelas pian..aceeasi chitara..toate prafuite..nu au mai fost atinse de mult. Ma duc catre sifonier...il deschid..privesc suspecta ordine din el..ma intreb de cand nu au mai fost atinse acele haine..aleg la intamplare o pereche de pantaloni scurti si un tricou...Ma indrept catre birou sa citesc ultimile partituri si imi amintesc..era parca acum o saptamana cand inca mai eram fericita...incercam sa compun  cantecul nostru, al meu si al tau...Ideea nu a tinut...Am luat toate partiturile si leam aruncat la gunoi...nu vroiam sa imi reamintesc de tine...nu vroiam sa stiu ca inca mai existi...vreau sa te uit...Mai arunc o privire prin camera si ma indrept spre geam, trag draperiile...O lumina slaba patrunde in camera..Ma dezlipesc de privelistea mohorata de afara si ma indrept catre usa..parasesc camera...Nimeni nu mai era in casa...Eram singura..sau poate nu...Singura fiinta care mai cutreera casa alaturi de mine era Zuzy, mult-iubita mea persana, ghemotocul meu alb de blana care nu m-a lasat niciodata la greu, care suspina alaturi de mine...

M-am saturat sa stau in casa...ies afara, ma intind pe iarba uda si inchid ochii...ascult sgomotele picaturilor de ploaie care imi cresteaza fata...Cred ca este vara...este destul de cald...Zuzy mieuna ceva in casa...Eram prea absorbita de ploaie ca sa o mai ascult...Ma simteam in largul meu in ploaie, nimeni nu putea sa vada daca plang cu adevarat..

Soarele rasare dintre noi si imi mangaie fata...nu mai deosebeam lacrimile de picaturile de ploaie...Ma ridic i capul oaselor si ma indrept spre oglinda...Reflectia mea nu semana cu mine...nu puteam fi eu: Aveam parul mai lung...Suvitele rebele nu mi se mai recunosteau, aveam buzele rosii, crapate...Doar ochii erau aceeiasi, avau aceeasi nuanta de bleo..rimelul mi se scurse complet dar nu ma interesa...M-am intors in dormitor, am luat-o in brate pe Zuzy si m-am trantit in pat...Am lenevit cateva ore...Straniu...O melodie incepe sa cante..Am recunoscut-o..Era imposibil sa nu o recunosc...Primisem un mesaj...Ciudat..era de la el:

"Imi cer scuze, n-am stiut sa te pretuiesc, 

 Am gresit cand ti-am spus "Te parasesc"

 Vreau sa ne impacam, sa vi inapoi, 

 Sa fim din nou amandoi,"

Lacrmimile iar imi acapareaza ochii...Incerc sa ma opresc dar nu pot...El nu ma merita, stie asta, dar totusi inca implora iertare..Stie cat de mult tineam la el, stie cat de mult il iubeam...Dar nu..Asta e trecut...M-a ranit si nu-l pot ierta..Am ignorat mesajul..dar telefonul suna iar...de data asta chiar suna..nu vroiam sa ii aud vocea; i-am inchis...